(Art Panorama, Bucureşti, vara 1999)
 
 

CĂUTAŢI-MĂ LA GUNOAIE…

Prozatoare, ziaristă, traducătoare şi scenaristă, Elvira Dones s-a născut în oraşul Durrës din Albania la 24 Iulie 1960. După ce absolvă Facultatea de Filologie al Universităţii de Stat din Tirana, Secţia Limbă şi Literatură Engleză, lucrează la Televiziunea Albaneză, la Studioul de Filme “Albania Nouă” şi la Editura “Naim Frashëri”. Fuge din ţară în 1988 şi urmează studii de drept la Universitatea de Stat din Milano. Timp de cîţiva ani, lucrează la Televiziunea Elveţiei Italiene. A tradus în limba italiană un volum de poezii al scriitorului albanez Ismail Kadare, “Plajele iarna”. Este autoarea a două romane de succes, “Fără bagaje” (sau “Iubire străină”) şi “Kardigan”, tipărite de prestigioasa editură albaneză MÇM Çabej. “Fără bagaje” este tradus în limba italiană şi publicată de editura italiană “Besa”. Un fragment din acest roman este cuprins şi în antologia “Săruturi şi trandafiri grăbiţi” publicată în limba germană de editura Limmat Verlag. |n curînd o să-i apară un volum cu povestiri, “Florile greşite”, precum şi romanul “Dar stelele nu se îmbracă astfel…”.  

Tuşi zgomotos. Se uită la terenul înconjurat de blocuri, încercînd să pipăie perdeaua găurită a ferestrei doar cu vîrful degetelor. Totul în cameră era uleios: geamurile, pereţii, pînă şi duşumeaua.

Afară era o vreme de lupi, una din acele nopţi care-ţi injectează în suflet un sentiment dubios: de iepure sau de ucigaş. Dacă ar fi putut alege, Ahmet s-ar fi făcut iepure, s-ar fi ascuns într-un colţ şi-ar fi tras un somn de zile mari. Dar trebuia să iasă afară, în ger, şi să facă pe ucigaşul, aidoma cowboy-lor de altădată, pistolul în mînă, privirea ameninţătoare, fie ce o fi!

Ahmet îşi scarpină capul şi se îndepărtă de fereastră. Se aşeză lîngă masa şchioapă a camerei, gîndindu-se că ultima oară cînd avusese norocul să lucreze pe undeva, se întîmplase acum trei săptămîni. Vecinul de jos îi mai dăduse cheile maşinii de gunoaie şi altă dată, dar seara trecută spusese clar că e ultima oară. Ahmet încremenise timp de cîteva clipe: să nu accepte sau să facă pe surdul? ª i făcuse pe surdul. Se vedea clar că vecinul avea chef de ceartă. “M-ai auzit sau nu? Gata. Nu vreau să-mi pierd locul de muncă din cauza ta”. Dar vecinul nu-i împrumuta maşina de gunoaie deoarece ţinea la Ahmet, ci pentru că nu vroia să se trezească atît de devreme şi să înceapă ziua printre gunoaie. Mario nu ducea lipsă de bani, dar nu vroia, totuşi, să piardă acel loc de muncă. Astfel, Ahmet se ducea la gunoaie în locul lui Mario, de la ora patru dimineaţa pînă la zece şi, la sfîrşitul lunii, conform tîrgului, înlocuitorul cîştiga treizeci de mii de lirette. Astfel, Mario dormea liniştit, iar Ahmet refugiatul îşi vlăguia oasele printre gunoaie, întorcîndu-se în coteţul unde locuia, totuşi, cu sentimentul omului realizat.

Refugiatul se uită la ceas: era unu după miezul nopţii. Era prea devreme pentru gunoaie, dar Mario îi spusese că pe la patru maşina avea alte treburi, de aceea Ahmet trebuia să se grăbească. |n regulă? Dar dacă apare vreun copoi? N-o să apară nici măcar vreun căcat. Dar dacă apare? Hai, fugi acuma, nu mă enerva!

Ahmet porni după ce-şi strînse bine urechile căciulei şi-şi ridică gulerul gecii. Se opri ca de obicei în mijlocul blocurilor care semănau cu nişte statui urîte de carton. Nu era, totuşi, prea frig. |n această perioadă, oamenii din pămîntul său se simţeau fericiţi, deoarece nu îi speria frigul şi lipsa lemnelor de încălzit. Ahmet zîmbi uşor. Acum, acolo, florile cu siguranţă înfloreau. Bineînţeles, acolo unde mai rămăsese vreo floare, care nu fusese smulsă pentru vreu ceai sau lichid sau pur şi simplu pentru a satisface plăcerea smulgerii. Căci oamenii, în acea şi în această parte a mării, aveau manii ciudate. Un prieten de familie, de pildă - odinioară juca table cu tatăl lui Ahmet, Dumnezeu să-l odihnească - era mort după flori, ar fi ucis dacă cineva punea mîna pe vreo petală sau frunză. |nsă dacă pomeneai cuvîntul “smulgere”, îi scînteiau ochii. Abia aştepta să smulgă firele de pe faţa oamenilor, de pe aluniţe, de pe sprîncene. Stăteai de vorbă cu el din curtoazie şi, pe neaşteptate, sărea să-ţi smulgă vreun fir nevinovat care-ţi crescuse. Devenise spaima cartierului, căci, după bărbaţi, pornise să cureţe femeile, mai ales pe cele bătrîne care semănau cu nişte măgări îmbătrîniţi. Ahmet rîse din tot sufletul. Naiba ştie de ce mi-am adus aminte de spaima cartierului, spuse. Porni maşina de gunoaie şi pîndi cu urechea zgomotul motorului. Dacă cabina n-ar fi mirosit a putreziciune, Ahmet ar fi crezut că se suie la unul din acele TIR-uri care străbat Europa. Ahmet Lamaj, şofer european! Dar de ce îi puseseră părinţii acest nume, Ahmet, numele străbunicului?! I-ar fi plăcut să poarte un nume modern, aidoma multor prieteni: Adrian, Ilir, Massimo, James, Kevin, ceva de genul ăsta. Dar nu, nu. Nu se potrivea cu numele de familie. Mai bine Arben. Arben Lamaj. Nu suna rău. Cine ştie?! Poate Dumnezeu păstra şi pentru el o minune. Arben Lamaj - şofer cu carnet european. De fapt, nu trebuia să obosească cu asemenea chestii. Bine spunea maică-sa: numele nu-i decît un ham; mai bine să ai numele unui străbunic, decît al vreunui mort necunoscut şi de care habar n-ai nici măcar ce mutră a avut. Dar ce treabă au morţii aici, mamă? Au, au: toţi oamenii vii au nume de oameni morţi. 

“Oh, fetelor, încă un singur client, şi terminăm pentru azi!” spuse cea denumită Extaza, în timp ce-şi dădea cu ruj pe buzele uscate. Jasmina o privi cu ironie, făcîndu-i un semn Nataliei, pe care clienţii o chemau Madonna.

“Ah”, ţipă Madonna, “încet că mă doare. Ce te-a apucat?!

“N-auzi ce zice? Cică e obosită. |mi vine s-o sugrum, nesimţita! Cred şi eu că-i obosită, dacă mi-a furat doi clienţi”.

“Cine a zis că ţi-i-am furat? Azi m-au vrut pe mine. Dacă vroiau, te luau pe tine”.

“Ia închide-ţi buda aia mai bine, că n-am putere să mă cert”.

“N-ai putere să te cerţi, căci n-ai ce spune. Dar te tot scarpini, că nu ţi-a ieşit nimic azi”.

Celelalte femei urmăreau cearta cu privirile înstrăinate ale unor păpuşi de ceară. Bine că nu era frig. Dacă n-ar fi fost obosite, ar fi fost o seară chiar plăcută. Un autoturism venea înspre ele. Femeile luară poziţia aşteptării. <sta-i al meu, zise grasa Coastei de Fildeş, vă tai gîtul dacă vă apropiaţi! Heej, bombonelul meu! Africanca se opri la fereastra deschisă a maşinii cu nişte gesturi unduite. Urcă-te, zise bărbatul. Depinde. Hai, urcă-te, n-o mai lungi degeaba! La maşină sau la hotel? |n maşină. Complet sau doar o muie? Asta hotărîsc eu. Păi, hotărăşte-te odată, altfel nu urc. Aaa, ţi-e cam lungă limba azi, cum vrei, tu ai pierdut.

Autoturismul pieri de acolo, iar fetele îl priviră fără să ştie dacă trebuiau să rîdă sau să se supere.

“Rahat”. Africanca dădu cu piciorul pe asfalt, dar tocul s-a îndoit, şi pe ea a durut-o glezna. “Oh! Client de rahat, m-am mai culcat cu el, e plin de vicii, o dată-ţi cere cutare poziţie, pe urmă ce nu te obligă să faci…”

“Tu eşti de vină că l-ai scăpat”.

“Bine ai făcut”, zise Madonna, care se credea preşedintă a grupului, deşi nimeni n-o recunoştea ca atare. “Acestui gen de rahat nu trebuie să-i faci concesii. <stuia îi mai şi miroase a… pthuuu…” I se făcu pielea găinii.

“Fetelor, vin porci tineri, sunt patru”. Fetele s-au întors pe partea cealaltă. Era patru autoturisme.

Romina îşi întinse fusta împrumutată de către Coasta de Fildeş. Dacă prindea ceva acum, după ce avea să achite partea Bosului, aveau să-i rămînă bani şi pentru pantofii fetiţei. |şi etala un zîmbet de idioată. Clientul era complet chel, uscăţiv, cu pomeţii exagerat de ieşiţi. 

“Hej, gagicilor, acceptaţi în grup”?

Cum să nu, sufleţel, în toate culorile şi parfumurile. Cît e tariful? Treizeci de mii de lire sfertul de oră. Păi, nu trec reducerile de preţuri şi pe la voi? Treizeci de mii sfertul, altfel dublu. Depinde şi de poziţii, strigă Coasta. Ssst, lasă-mă să vorbesc eu, şopti Madonna. Romina se uită la Jasmina. Mor după o ţigară, zise aceasta. Aveţi vr’un loc unde nu vine poliţia? Mai întrebi, sufleţel?! Extaza porni să se urce în maşină. Nu tu, ţipă chelul. Doar aia cu curul mare şi asta de aci. ª i o arăta cu degetul pe Romina. Urcaţi-vă.

Coasta o luă de braţ pe Romina şi o împinse în maşină. Romina încercă să vadă în care dintre autoturisme se urcă Iasmina. Madonna rămase ultima. Fundul Exatazei pieri în penultimul autoturism. 

“Mergi unde-ţi spun eu”, îi spuse Coasta clientului. Se întoarse spre Romina şi îi făcu semn să fie mai veselă. Romina se dezvinovăţi ridicîndu-şi umerii. Uscăţivul scoase o ţigară dintr-o cutie de argint. |ncotro, întrebă. Drept înainte. Tu doar mergi, îţi spun eu unde, avem un loc sigur. Uscăţivul scoase mînă de la fereastră şi îi invită pe ceilalţi să-l urmeze.

Iasmina îşi ridică bretelele. |ncotro, o întrebă grasul care îi fusese sortit şi care putea a sudoare. Oribil, se gîndi Iasmina în limba ei, mirosea a carne putrezită. Grasul începu să-şi desfacă pantalonii. Dă-i drumul, îi porunci fetei, grăbeşte-te, că vreau să mă dezumflu ca lumea. |şi scoase din chiloţi o chestie roşcată, nemiloasă. Iasmina încremeni. Bine că era ultimul. Doamne! Unde ne ducem, ai zis, Grasul îi luă mîna şi i-o puse pe sexul său umflat, fata se lăsă convinsă. Grasu îşi lăsă sexul în mîinile fetei, uitîndu-se la maşina din faţă, de unde se vedea ritmic capul Extazei care se apucase şi ea de treabă.

“Lîngă centrul de gunoaie”, zise Iasmina, rugîndu-se la Dumnezeu ca Grasul să ejaculeze cît mai repede şi să nu mai fie timp de chinul gurii. “Pe acolo poliţia nu trece, iar Boşilor noştri le e mai uşor să ne adune dacă porcii nu…”

"Hai, gata cu vorbele, ia-o-n gură!”

“Nu”, zise Iasmina, “Boşii ne-au interzis-o”.

“Frumuşel”, zise Madonna, “să ne lămurim mai întîi. Eu sunt şefa de… sindicat pentru noi cinci, şi îţi spun că în drum se pot întîmpla accidente, clar?”

“Scoate-ţi măcar chiloţii".

Clientul era bîlbîit. Ai grijă, îşi porunci Madonna; nu-i rîde în faţă!

“Parcă am mai făcut-o împreună, dacă nu greşesc”, spuse Bîlbîitul. Maşina dădu de o groapă, şi ei săriră cu capul înspre tavan.

“Nu, e prima oară că ne vedem. Nu pierde maşina din faţă, altfel se rătăcesc şi cei de după noi”

Ajunseră în faţa unui semafor care semăna cu un copilaş bolnav de scharlatină. Madonna îşi întoarse privirea şi zări capul cu bucle exagerate, al Extazei, măi încolo zări părul de înger al Iasminei - cea mai frumoasă dintre toate. 

“Scoate-ţi chiloţii, să ţi-o pipăi, spuse Bîlbîitul. Madonna îşi dădu chiloţii jos, el îi bîga mînă liberă în gaură şi îi zîmbi cu amabilitate. Maşina mirosea a parfum scump. 

Coasta îi ţinea de urît Uscăciosului, iar Romina îşi spuse că fără-ndoială Coasta de azur făcea acum pe învăţătoarea sau pe vreo spicheră de televiziune cu atîtea cuvinte frumoase, deloc de tîrfă, pe care le rostea. Uscăciosul îşi termină ţigara.

“Mai avem? Oricum eu nu plătesc timpul deplasării, să vă fie clar.”

“Ajungem, sufleţel, nu te plictisi.”

Coasta îl mîngîie pe chelie, Uscăciosul schiţînd o expresie de netot. Se apropiară de un teren viran, lîngă nişte lăzi de gunoi, pădurea începea la doar cîţiva paşi mai încolo, ameninţătoare şi ocrotitoare.

"De ce aci?". |ntrebă Uscăciosul cu o oarecare suspiciune.

“Aci ne lăsăm noi hainele pe care le îmbrăcăm după ce ne lăsăm tura, inimioară, şi deoarece grupul vostru a nimerit a fi ultimul pentru ziua de azi, după ce terminăm, noi ne luăm hainele iar voi ne descărcaţi în centru. E bine?"

"Fie."

Celelalte autoturisme s-au oprit în spate, ocolind razele unui neon semiorb. O ambulanţă tăie aerul nopţii avînd ţipătul unei vrăjitoare şi dispăru înspre centrul oraşului fulgerător, cum şi apăruse. Ptiu, căca-m-aş pe rasa ta, ţipă unul dintre clienţi. Fetele au rîs. Ia lăsaţi-vă figurile, voi! Fetele au continuat să rîdă. Aah, ce aer, Telma, Luiza, spuse Madonna. Ne-ai înebunit şi tu cu filmul acela, strigă Iasmina. Ce să caute aici Telma şi Luiza?! Parcă suntem în America.Cu cine stau şi eu de vorbă, voi nu vă pricepeţi la nimic, tîmpite veţi muri. Să mori tu, sper, zise Extaza, dar clientul ei nu-şi deschisese geamul autoturismului, de aceea voceai ei ieşi afară ca o minge de lînă, absurd.

Uscăciosul îşi ridică braţul.

"De acuma începe plata, ne vedem după un sfert de oră, nici un minut mai mult.”

Romina se uita la chelia lui din spate şi parcă i se făcu milă. Bunicul ei avea aceeaşi pace pe chelie. O astfel de chelie nu putea fi decît neutră, nepericuloasă.

“Tu, dezbracă-te de tot”, îi spuse cheliosul neutru Rominei, ‘aşază-te pe mine şi ia-o. Tu, africanco, să sugi sfîrcurile acestei copile, dar pune-te bine pe poziţii, ca să vă văd bine pe amîndouă!”

“Bine, sufleţel.” Coasta de Fildeş se uită la Romina, dar privirea acesteia din urmă era goală şi îndepărtată.

Se dezbrăcară. Coasta de Fildeş, în timp ce sugea ţîţele mici şi delicate ale Rominei, se uita la dansul cumplit al trupurilor din celelalte maşini. Neonul semiorb prelungea umbrele ca într-un teatru chinezesc de umbre, lipsite însă de eleganţă.

Extaza gemea, da, da, aşa puişor, dă-i, dă-i că-ţi dai drumul, încă puţin…

Iasmina dansa cu braţele ridicate, tăcută, semăna cu balerinele lui Maurice Bejar, dar nu era deloc o balerină, era aci, curvă la fel ca şi celelalte colege de breaslă, or spectacolul avea să se sfîrşească şi ele doar se murdăriseră un pic. Doar Se Murdăriseră Un Pic. Doar Un Pic.

“Uh”, zise Coasta de Fildeş către Uscăcios, “mi-au obosit fălcile, iar tu nici n-ai de gînd să-ţi dai drumul.”

Ah uh dah dă-i gemea Uscăciosul în timp ce Romina tremura înfiptă în sexul gras şi scurt al bunicului , o durea gaura doar la pereţi, dar nu în vîrf, ah dacă ar fi avut acum nişte muşeţel ca să-şi potolească acea usturime blestemată! Mă’, ce-i mă cu zgomotul şstă?

“Poliţia!” ţipă Coasta de Fildeş.

“Vai, poliţiaa,” ţipă şi Extaza.

“Ne-au prins, “ zise Madonna ştergîndu-şi buzele care-i puteau.

Clienţii se strecurară în fotolii, ca să nu fie văzuţi de afară şi începură să-şi caute pantalonii încurcaţi în vine.

Dar nimeni nu s-a apropiat de gaşca lor. Doar două fîşii de lumină, aidoma unor trunchiuri strălucitoare, căzură peste autoturismele mute şi se oproseră la gunoaie. Fetele zăriră umbra ca un dinosaur a unui camion de adunat gunoaie. Un băiat slab şi înalt se dădu jos din capul dinosaurului.

“Ce căc…” Mîna Uscăciosului rămase sub fundul uneia dintre fete. Umbra băiatului se apropie de lăzile de gunoi, încărcă nişte saci şi-i aruncă în burta desfcută a camionului. Părea a fi tînăr, judăcînd după viteza cu care se mişca. Romina îşi scoase obiectul cărnos peste care dansase pînă acum, Uscăciosul nu protestă. Găsise chiloţii Coastei şi îi aruncă spre ea. Coasta îi puse cu dificultate.

“Nu te opri, nu te opri, am zis!” strigă neînfricat clientul Iasminei, aceasta din urmă uitîndu-se la el şocată. Dar se supuse voinţei lui. Umbrele celorlalţi încremeniseră.

Ahmet încercă să tălmăcească murmurul nopţii. Noaptea murmura în depărtări aidoma unui animal care-şi măsoară victima înainte s-o sfîşie. Dar ce poţi să-mi mai faci, spuse el cu voce tare. Era o noapte inutilă, parcă paralizată, ca şi cum bolognezii, atît de zgomotoşi de obicei, ar fi dispărut de pe faţa pămîntului. Ahmet oftă şi îi făcu Lunii cu ochiul.

Băiatul sări de cîteva ori pe loc, să se încălzească, deşi nu părea să-i fie frig. A continuat să arunce saci în burta camionului. |nainte să plece, zări un sac singuratic, ceva mai departe de lazile mari, un sac în culori ţipătoare. Se gîndi o clipă, pe urmă îl luă şi-l aruncă în camion. Sări în cabină şi clacsonă doar ca să nu stea degeaba. Aaa, să trăieşti Mario, zîmbi. Acum avea treizeci de mii de lire cîştigate fără prea multă osteneală, deci cei de acasă aveau cu ce să se întreţină o vreme. Făcu repede o socoteală în gînd: mai avea de curăţat încă două centre de gunoi, pe urmă să-i tragă un somn. |n timp ce se uita la oglinda din stînga, zări grupul negru al autoturismelor. Or fi cupluri, îşi spuse, şi porni fluierînd o veche melodie din Albania Meridională.

Romina căută nervoasă ‘sculele de curăţat’ şi se linişti doar cînd le găsi în străfundul genţii. Coasta îşi pusese deja chiloţii ei prea strîmţi pentru dimensiunile ei, iar Uscăciosul, încă alarmat, le urmărea cu o privire goală, fără să ştie ce să spună. Romina începu să se cureţe.

“Mă’, tîrfă mică, n-am terminat. Nu vezi că…"

“Văd,” spuse Romina frecîndu-şi rana dintre picioare, “ţi s-a-nmuiat, iar sfertul de oră a trecut.”

"Da’ n-am terminat, însă.”

“Din cauza rahatului ăluia.”

“Da’ nu era vina noastră.” Coasta îşi revenise. “Noi am terminat pentru azi, acum suntem obosite."

“Nici să nu te gîndeşti.” Uscăciosul nu ştia dacă trebuia să se enerveze sau nu. |şi băgase scula sub pantaloni, poate astfel reuşea să fie mai lucid.

Clientul Iasminei îi ordona acesteia să nu se mişte din loc şi se duse să ia directive de la Uscăcios. Ciocăni în geam. Ce vrei? Nimic, mă-ntrebam ce facem acum? Tu ai terminat? Nu. Eu zic să fumăm cîte o ţigară, pe urmă vedem. Da, bine zici.

|şi aprinseră cîte o ţigară. Ieşiră şi ceilalţi doi. Fetele rămaseră înăuntru, vlăguite. Madonna îşi scoase din geantă o sticlă mică de Coca-Cola şi strigă:

“Fetelor, cine vrea o gură?”

“Eu,” ţipă Extaza, dar n-o auzi nimeni. Coborîră toate din autoturisme şi băură cîte o gură de Cola.

“Vai, ce noapte fetelor, mor de somn.”. Coasta se întinse şi se uită la clienţi. Curve şi curvari se studiară în linişte. Cum de nu mi-am dat seama că nimerisem la cel mai urît, se întrebă Madonna jignită, măcar cîte un pic de estetică din cînd în cînd. Coasta îşi aprinse o ţigară.

“Acum daţi banu’, noi ne luăm hainele şi ne duceţi pînă în centru, da?” Vocea Madonnei ieşi autoritară.

“Nici nu se discută”, răspunse Bîlbîitul ei, “ce, ne credeţi chiar tîmpiţi, ca să plătim fără a ne satisface?!”

“Eu am încercat”, se dezvinovăţi Romina, “e altceva că tu te-ai făcut fleaşcă. Eu am nevoie de banii aceia."

“Si soţia mea,” rîse monstruos clientul Iasminei, cel mai tînăr dintre ei. “Vroia să-şi cumpere un sutien nou, doar că nu prea are ce să-şi bage-n el, hi-hi-hi.” Avea vocea unei cucuvele.

Coasta se plimba cu ţigara în mînă, gînditoare. Bărbăţii îşi stinseră ţigările.

“Eu propun,” zise Uscăciosul, “s-o facem în picioare, toţi împreună, la pomii ăştia, dar noi nu mai plătim nimic, şi aşa suntem chit.”

Fetele se gîndiră, nici una nu vroia să-şi piardă banii aceia.

“Bine,” murmură Madonna. Porniră spre pomi tărîndu-şi picioarele. “Ei, Coasto, ai auzit ce s-a hotărît?”

"Fetelor, uaaa, Fetelor! Ne-a luat hainele mizerabilul ăla, am rămas goale!”

Aoleo ce dracu cum adică cine-a zis mamă. Săriră toate dintr-o dată spre locul unde-şi ascundeau de obicei sacul cu hainele bune, clienţii urmărindu-le uimiţi. 

"Sacul, sacul hainelor, nu mai e. Hainele noastre, aveam pantofii noi, fetelor suntem pierdute…"

“Ia nu mai ţipa tu ca o cucuvea! Am înţeles.” Iasmina căută disperată ca nu cumva sacul rămăsese în fundul lăzii.

Vai ce ne facem acum nenorocitul naibii el a luat sacul ce ne facem fetelor fusta mea helanca mea tricoul meu o dată îmbrăcat incredibil da mă’ nu s-a mai văzut una ca asta nenorocitul.

“Mă’, gata, gata, n-a pierit lumea din cauza unor zdrenţe.” Uscăciosul se speriase mai tare decît ele. “Ne terminăm treaba şi cu banii noştri vă duceţi să vă cumpăraţi altele noi."

Nici să nu te gîndeşti eu îmi vreau hainele erau nou-nouţe da’ cum de n-am observat că lua sacul nostru vai fetelor ce noapte nenorocită presimţeam eu că ceva avea să meargă anapoda.

Se opriră cu toţii; se uitară ochi în ochi.

“Să-l urmărim. Să-l găsim!"

“Hai să-l găsim, pe urmă v-o dăm noi pe gratis.”

“S-a făcut.”

“Să trăiţi.”

Conducători deveniră Uscăciosul, Coasta de Fildeş şi Romina; de ei depindea acum succesul sau eşecul operaţiunii.

“|n fine, se ştie cam unde merge.” Zise oarecum uşurat bîlbîitul Madonnei. “N-are unde scape.” |şi scoase din buzunar o pungă cu alune. “Vrei două?”

“Mai tîrziu, acum sunt răscolită.”

“Nu te supăra că-l prindem noi. |n ce mă-sa o să meargă. Tu de unde eşti?”

"Polonia."

“Mmmm” făcu bîlbîitul.

Mmmm ce? se întrebă Madonna iritată, privind profilul lui urîcios. |n alte condiţii i-ar fi tras o palmă fără nici un motiv. Bîlbîitul avea faţă, cum s-ar zice, de palmă-atrăgătoare. Celălalt conducea încercînd să nu piardă din vedere fundul maşinii din faţă. Intrau deja în zone ceva mai iluminate ale oraşului şi era mare aglomeraţie. Mamă, ce palmă i-aş fi tras, visă Madonna.

Uite unde-i, pe banda din mijloc, ţipă Iasmina scărpinîndu-şi pieptul. 

A nuuu, surîse clientul, imposibil! De ce? Pentru că s-a scurs ceva timp din momentul în care nenorocitul v-a furat sacul pînă cînd noi ne-am hotărît să-l urmărim… Socoteala e simplă, nu? Iasmina ridică din umeri continuînd să-şi scarpine pieptul, mai ales ţîţa stîngă care nu vroia să se potolească. Nu te mai scărpina, îi spuse clientul, că se ia, şi începu să se scarpine printre picioare.

"Ei, Romina, ce faci, dormi?" Coastei îi era frig şi tremura toată. Cînd observă că Romina n-o auzea, se întoarse către Uscăcios şi-i puse mîna pe umăr. El pierise într-un soi de încremenire ireală, cu mîinile pe volan.

“Nu mă atinge cînd conduc, nu vezi ce trafic este?”

“Iartă-mă. iartă-mă, n-am vrut să… să dea Dumnezeu să-l prindem pe hoţul acela.”

“O să-l prindem neapărat. Ne-a distrus cea mai plăcută noapte, ‘tu-i mama lui de hoţ. Plănificasem mai de mult noi noaptea asta. Auzi: să ne-ntrerupă el tocmai…”

“Nu vă faceţi griji, că ne vom revanşa noi dublu."

Coastei i-au curs lacrimile incontrolabil. Dacă n-ar fi fost vorba de celălalte fete şi mai ales de sărmana Romina care n-avea un sfanţ în buzunar, Coasta ar fi dat naibii ţoalele alea.

"Ah, nu. Cu lacrimi nu," zise clientul ei, "cu lacrimi mă udă nevastă-mea de trei ori pe săptămînă. Dacă plîngi, te arunc aci în mijlocul autostrăzii!” Si apăsă cu toată puterea pe frîne.

Bîlbîitul şi Madonna făcură un cerc infernal, nefiind pregătiţi de o asemenea oprire.

"Luca, stronnnzzzzooo, ce pula mea faci?!” Uscăciosul care se numea Luca porni din nou, iar Coasta continuă să plîngă cu ochii închişi. Corul claxoanelor din spate fu ornat cu blesteme şi înjurături dintre cele mai colorate. 

Cînd situaţia s-a mai normalizat, Coasta simţi pe umăr mînuţa fragedă a Rominei.

"Din cauza mea." Zise Romina. "Din cauza mea?"

Uscăciosul se îmblînzise, poate şi în semn de regret faţă de reacţia violentă de acum cîteva minute.

“Ce vină poţi avea tu aci?! Hai, gata fetelor, mai avem doar un kilometru pînă la centrul de gunoaie."

“Dacă-l prind, îl fut în gură, să fure pe urmă cît or vrea toate hainele femeilor nefericite, poponarul!”

Extaza, care călătorea aproape indiferentă, întinsă în fotoliul de lîngă client, continuă să-şi mîngîie coapsele. De unde se putea şti că hoţul era poponar?! Poate nu era poponar, ci doar un vînzător de haine furate.

"Eu n-aveam noi decît pantofii," spuse Extaza cu o voce lenevoasă, “de ei da, îmi pare rău, căci nu-i încălţasem decît de două ori şi-mi dădeau aerul unei conatbile, nu vreau să-i mai găsesc. Am pierdut o oră la magazin pînă ce m-am hotărît să-i cumpăr. Mai mult decît pantofii, hoţul ăla mi-a furat timpul. |ntr-o oră, o curvă bună face patru-cinci clienţi.”

Clientul rîse pînă ce ieşiră din autostradă. De ce, cum arată pantofii contabilelor? Hi, hi, hi. Extaza se uita la el cu scîrbă, fără să-şi întrerupă mîngîierea coapselor.

Un client de acum patru luni, în timp ce ejacula printre coapsa ei pentru a patra oară consecutiv, îi spusese că era mare păcat de ea că stă şi face pe tîrfa la Bologna. Dacă ar fi fost în Los Angeles, cu acele picioare mişto, putea să lucreze în domeniul cinematografiei. Dar ce treabă are cinematografia cu picioarele? Proasto, multe dintre milionarele alea, cică starurile, au nişte picioare de te sperii, de aceea cînd trebuie să se dezbrace în faţa ecranului se folosesc de alte picioare, adică le împrumută. Ei, flăcăule, îi spusese Extaza care nu-şi pierdea niciodată simţul realităţii, ia-o mai încet cu fanteziile! Ce legătură pot avea picioarele mele negre cu tenul alb ca laptele, al Michelei Pfeifer?! |şi curăţase sperma flăcăului. Mmmm, cam ai dreptate, îi răspunsese flăcăul încheîndu-şi fermoarul pantalonilor. Dar ai totuşi nişte picioare fantastice. Extaza începuse să creadă că celălalt era totuşi inimos şi o trata cu consideraţie dacă îi tot lăuda picioarele. Whoopi Goldberg, actriţă fenomenală, dar are cele mai urîte picioare cu putinţă. O poţi dubla pe Whoopi Goldberg. Privirea flăcăului avusese o strălucire triumfală. Tîmpenii, spusese Extaza cu dispreţ. Lasă banii, frumuşelule, şi pleacă. Deşii, de ce s-o ascund, cuvintele tale mă flatează…

"Hi, hi, hi," rîdea clientul de acum, pe cînd autoturismele se opreau lîngă centrul de gunoaie. Zona era pustie.

“Toate femeile neamului meu, au fost şi sunt contabile, doar maică-mea a fost contabil-şef, dar acum e pensionară, hi, hi, hi, am s-o întreb cam ce pantofi poartă contabilele."

Ia mai tacă-ţi odată gura aia, se gîndi Extaza cu dispreţ. Neam prost ce eşti; o pomeneşti pe mama într-o maşină plină cu tîrfe.

Coborîră cu toţii, femeile fiind deja moarte de oboseală. Bărbaţii se uitară împrejur, iritaţi şi oarecum îngîmfaţi, făcînd pe salvatorii. Buzele femeilor deveniseră vineţii din cauza frigului. Se lăsau zorile, doi cocoşi tîmpiţi credeau că decoloratul lor cîntec stropea cu ceva romantism cartierul.

“Ptiu, tîmpiţilor!“ înjură Iasmina. “Acuma ce facem, lume bună? Eu vreau să mă duc acasă, sunt moartă.”

“De aci nu se pleacă fără să ne terminăm treabă hotărîtă, noi ne-am făcut datoria. Hoţul ăla trebuia să fie oarecum aci, aci e centrul de gunoaie."

|ntocmai: oarecum.” Spuse Madonna. “Poate vine, poate mai adună gunoaie în celelalte părţi şi ajunge aici mai tîrziu.”

“Deci, o facem cu toţii împreună, facem o orgie de neuitat, or dacă nenorocitul ăla ajunge aci între timp, îl rezolvăm. Dacă nu vine, doar n-avem de gînd să umblăm prin tot oraşul cu cinci curve în spinare.”

Femeile se uitară una la cealaltă disperate. Romina se făcuse cît un pumn sub pătura cu care se învelise. Toate privirile se opriră la doamna preşedinte. Care dădu din cap, muşcîndu-şi buza inferioară.

“Noi nu mai plătim nici un sfanţ,” spuse Uscăciosul hotărît. Dacă află Bosul nostru că ne-am aventurat cu voi pînă aci şi nu ne-aţi satisfăcut… Nu noi suntem cei datori.”

“Bine, fetelor. Hai să terminăm odată cu porcăria asta!”

“Eu o fac doar normal, adică cu un singur client, nu mi-au plăcut niciodată orgiile,” îndrăzni să spună Iasmina.

“Si cine naiba a vrut să ştie ce-ţi place şi ce nu?! Sau toate împreună, sau deloc, altfel ştiţi singure ce socoteală veţi da.”

Uscăciosul se îndreptă spre propria-i maşină. 

“Maşina mea e tocmai bună pentru orgia asta,”spuse

Fetele se lăsară convinse şi începură să se dezbrace. Bărbaţii ordonară cu delicateţe care trebuia să stea jos, care sus, care să lingă, care să ţipe. Din păcate, cocoşii aceia tîmpiţi îşi terminaseră melodiile şi singura muzică însoţitoare pentru orgie rămăsese zgomotul oraşului care se trezea. Gemete, ţipete, răscoală de carne care intra şi ieşea din ea însăşi, duhoare de suflete care pier cu viteza luminii, un orgasm însoţit în mod straniu de un vocabular aseptic, un nou ordin, adică una dintre fete s-o înlocuiască pe cealaltă la unul dintre sandwich-uri, uh, nu, eu n-o iau în spate, n-am luat-o niciodată, intră aci ţi-am zis, sunt nouă în meseria asta, niciodată nu-i tîrziu pentru a învăţa, dă-mi ce ţi-am cerut şi taci.

“Lăsaţi-o-n pace, e prea tînără,” sări Coasta, "intru eu acolo."

"Cu tine vom munci mai tîrziu. Tu, vino aci, am zis!"

“Nu, te rog,” se rugă Romina, “Faceţi-mi ce vreţi, dar nu aia.”

“Eu vreau fundul şi gata.”

"Nu!"

Pe Rominei o usturau ochii din cauza palmei primite. Pe Uscăcios îl ustura palma, atît de tare o lovise. Ceilalţi îşi continuară treaba ca şi cum n-ar fi auzit nimic, Romina izbucni în lacrimi. Uscăciosul o întoarse cu spatele, iar ea se scufundă în plîns fără a şti ce să mai facă.

Eeei, animalule, strigă Extaza, trăgîndu-i Uscăciosului un pumn - în mînă îi apăruse tubuleţul cu vaselină - măcar unge-o cu asta. Pe cine faci animal tu, tîrfo, răspunse imediat Uscăciosul şi-i aplică un pumn fioros direct în burtă. Bătălia se opri imediat, deoarece trupurile împletite împiedicau orice gest exagerat. Uscăciosul se întoarse spre Romina şi i-o trase cu putere; aceasta din urmă, cu ochii închişi, înghiţindu-şi ţipătul îngrozitor, îşi spunea: ce bine că luna nu ne vede, ce bine că luna se ascunsese şi zorii de zi semănau mai mult cu amurgul, fă să nu ne vadă nimeni, Doamne, se rugă cea violată, Dumnezeu o ascultă, fă să pot aprinde radioul acesta, Uscăciosul intră atît de puternic în ea, încît ea a dat cu capul de casetofonul maşinii, o, ce bine e, o, ce Concert pentru pianoforte şi orchestră număr 2 opus 18 execută Lilia Cilberstein, ce futaie nene…

Muzica aceea uriaşă solemnă măreaţă divină se îngrămădi înlăuntrul cabinei împreună cu animalul care-şi executa ultimele mişcări rapide ţinîndu-se de talia fetei. Dar orchestra continua continua continua şi ceilalţi încremeniseră cu hainele în mîini Orchestra continua şi Romina nu ascultase niciodată ceva atît de frumos şi trebuia neapărat să reţină numele artistei spus de spikeră număr doi opus optsprezece număr doi, ce-i căcatul ăsta de muzică, spuse unul dintre bărbaţi, nu, lăsaţi-o, imploră Romina, nu opriţi muzica, opus optsprezece, număr doi.

Rămase încolăcită, cu fundul înflăcărat de durere, nu-i păsa că toată lumea îi vede fundul, fundul ridicat să se aerisească, să-şi aline usturimea cu briza dimineţii, mamă, Rahmaninov, număr doi, opus optsprezece.

“Ridică-te, Romina, ridică-te sufleţel, s-a terminat, gata, plecăm. Hai, îmbracă-te, dacă nu acum, odată şi odată avea să se întîmple şi asta, era inevitabilă. Ridică-te, c-ai îngheţat.”

"Nu vreau."

"Nu fii copilă acuma.”

Dar ea Este o copilă, îşi spuse Madonna ieşind din maşină. Oh, Doamne, cînd avea să ajungă la vîrsta ei, pielea copilei avea să devină şmirghel. Se rezemă de uşa din stînga, încercînd să ascundă privirilor maniace trupul gol al Rominei. Bărbaţii fumau. Se certau în şoaptă. Coasta, Iasmina şi Extaza se uitau uimite la sacii cu gunoaie care semănau cu ţîţele unei scroafe întoarsă cu picioarele în sus.

Dar nu mă aşteptasem să ascultăm muzică simfonică într-o orgie în aer liber. Madonna zîmbi amar. Era cea mai veche dintre curvele Bolognei. Zgomotul unui camion trecu peste gîndurile ei precum un cilindru care întinde foile de plăcintă. |şi întoarse capul. Ceilalţi la fel.

“Vaaai”, făcu una dintre fete. “Uite c-a apărut şi frumuşelul nostru, tocmai cînd ne pierdusem toate speranţele…”

Rămaseră toţi cu gura căscată.

Bîlbîitul încuviinţă şi-şi scarpină urechea dreaptă. Era el. Cînd şoferul sări din camion, nimeni n-a mai avut vreo îndoială. Aceleiaşi mişcări, acelaşi mers. Romina, şchiopătînd, se uită cu o oarecare suspiciune la şoferul gunoaielor.

Ahmet măsură cu privirea distanţa între camion şi punctul cel mai potrivit pentru a descărca sacii. Se urcă iar în cabina caldă. Abia atunci zări bărbaţii şi femeile care-l pironeau cu nişte priviri ciudate. Bărbaţii păreau normali. Femeile - tîrfe, nu încăpea nici o îndoială. Porni motorul, fără să-i scape din vedere.

“Măi, ce face, iar pleacă ăsta?!” ţipă Extaza, alergînd înspre botul camionului. “Măi, băieţilor, mişcaţi-vă, că pleacă! Ei, tu, ia coboară un pic, am ceva să-ţi spun! Coboară, măi, tîmpitule, n-auzi!”

Ce are femeia asta cu mine?! O fi vreo nebună. Ahmet era mort de oboseală, vroia doar să descarce şi… ce, ce zice nebuna asta, eu hoţ?! Se gîndi că e mai bine să plece de acolo, să descarce altundeva, sau să revină mai tîrziu. Bărbaţii înconjurară camionul. Nu putea să mergă cu spatale fără să-i calce. Celelalte curve se adunară în faţa camionului. Doamne fereşte, îşi spuse Ahmet. Cine ştie ce necaz era pe capul lor şi cu cine îl confundau. Că doar necazul îi putea aduce aici la ora asta. Coboră din cabină încercînd să pară cît mai inimos.

“Bună dimineaţă, oameni buni.”

“Bună dimineaţa mă-tii. Hoţule!”

“Doamnă, eu…” Una dintre ele răbufni în rîs după cuvîntul doamnă, dar celelalte o opriră. “De ce mă jigneşti? Ne cunoaştem cumva?”

“Vom face cunoştinţă acuma, puiule.”

Uscăciosul se apropie ameninţător, măsurîndu-l pe Ahmet Lamai cu privirea. Ahmet nu înţelegea nimic.

“Taci tu, muiere.” |l lămuresc eu pe ăsta.”

|I trase lui Ahmet un pumn neaşteptat, între ochi, şi femeile, cît ai clipi din ochi, săriră toate peste el. Ahmet se strădui să se apere, dar nu reuşi. Sîngele ţîşni din nasul lui, bărbaţii renunţaseră la bătaie, lăsaseră totul pe mîna femeilor, supărarea acestora din urmă era de nestăpînit. Tu să furi hainele noastre şi să ne laşi goale pe străzi, tu să scoţi hainele nenorocitule unde le-ai ascuns unde e sacul nostru…

Extaza se văzu obligată să-şi folosească tocul unuia dintre pantofi. Trase cîteva lovituri scurte şi uscate pe capul deja însîngerat al şoferului. Acesta lovea disperat, orbeşte, în toate direcţiile, doar ca să se apere, ceea ce puse gaz pe turbarea femeilor. Coasta de Fildeş, după primele lovituri, îşi încrucişă mîinile şi înjură în limba ei. Acest gest, pare-se, îi producea o plăcere deosebită, căci n-a mai intervenit la bătaie. Hoţul a fost dezarmat, cum s-ar zice, de sîngele care îi acoperise privirea. |l bătură ca-n filme. Tulburată, Romina urmărea scena la cîţiva paşi mai departe, ţinîndu-şi braţele în loc de fular.

"Destul, destul, că l-aţi omorît,” spuse, dar nimeni n-o ascultă. “destul, luăm hainele şi…”

“Dar ce… ce sac căutăţi?” întrebă şoferul, vorbind italiana cu un accent indescifrabil, încercînd să-şi şteargă sîngele care-i curgea din nas. “Eu n-am nici un sac… N-am adunat decît gunoaie…"

"|ntocmai."

Fetele încetară şi îl priveau cu ochii unor hiene. Bărbaţii rîdeau.

“Staţi,” zise Bîlbîitul. “Mai întîi să aflăm care-i treabă.”

“Ce treabă, domnilor? Despre ce haine e vorba?”

Posedată de un sentiment trecător de dreptate, Madonna îi dădu o cîrpă găsită pe jos, să-şi şteargă sîngele.

“Noi aveam de lucru cu aceştia. |i vezi?” arătînd cu dispreţ la bărbaţi. “Era ultima tură.” Soferul încuviinţă. “Cînd o făceam cu ăştia în pădure, matale ai venit să aduni gunoaiele şi împreună cu ele ai luat şi sacul nostru de culoare de ciclamen, în care noi ne ţinem hainele bune. Dar ne-am dat seama cu întîrziere, altfel te prindeam şi-ţi…”

Soferul rămase înlemnit. Cîrpa aceea murdară îi umpluse faţa cu hîrţişoare de praf.

“Să mor eu dacă înţeleg ceva,” spuse. “Habar n-am ce sac şi ce aveţi cu mine.”

“Din cauza ta, ăştia ne-au tras-o gratuit, iar noi ne aflăm tot aici şi stăm de vorbă cu un rahat ca tine, Bosul deja a ajuns la apartament şi aşteaptă banii şi noi n-avem ce să-i dăm. Pricepi? Acum scoate hainele noastre, altfel îţi găurim capul ăla de castrat. Suie-te în camion şi descarcă!”

El se sui foarte uimit şi apăsă pe butonul descărcării. Caroseria se ridică puternic, şi o avalanşă de gunoaie alunecă pe pămînetul rece. Uită-te, uite unde sunt hainele noastre, uite sacul nostru, vai fetelor l-am găsit. Săriră ca nişte hiene peste sacul lor, îl sfîşiară. Doamne, ce bine, gîndi Romina; hainele ei erau toate acolo, în sac, tortura se sfîrşise, dacă n-ar fi fost şi durerea aceea blestemată în fund. Soferul coborî din camion în mod automat, şi imediat după ce-şi puse tîlpile pe pămînt regretă. De ce mă dau jos aşa, întrebă cerul care părea mai uimit decît el însuşi. Se uită la tîrfa cea mai micuţă. Copila îşi lepădase pătura şi se îmbrăca cu mîinile tremurînde. Ahmet îşi puse iar piciorul pe scărişoara cabinei. Dar se răzgîndi. Se îndreptă spre bărbaţii care se pregăteau să-şi lase curvele cu victima bătăii. 

“Cel puţin să lămurim treaba chestia cu hoţul,” spuse Ahmet. “Căci să mănînc bătaie de la nişte… şi să mai fiu şi luat drept hoţ, nu se poate.”

Ei îl priviră cu indiferenţă. Dacă n-ar fi fost atît de obosiţi, i-ar fi tras şi ei o bătaie zdravănă.

“Du-le tu acasă acuma, noi ne-am făcut datoria. Si altă dată nu mai fura hainele curvelor, dobitocule."

Păşiră spre maşini fără s-o mai lungească.

“Ei, aşteptaţi!” Ahmet părea a fi în culmea disperării. Aştepta să leşine după atîta sînge pierdut. “Puteţi să mă duceţi, vă rog, pînă la spital, cred că mi-aţi rupt nasul.”

Femeile se îmbrăcau; din privirile lor încă nu dispăruse lucirea răzbunării. Coasta continua să bolborosească în limba ei.

“Duceţi-l la spital, sărmanul, nu vedeţi în ce hal l-aţi adus…” Romina parcă-şi revenise. Bărbaţii se uitaseră la ea ca şi cum s-ar uita la o fantomă.

“Lasă pălăvrăgeala, n-o mai face pe Maica Tereza,” spuse Coasta iritată.

"I shkreti," spuse Romina în albaneză. "S’duket si hajdut." (Săracul. Nu pare a fi hoţ. - alb.)

Ahmet Lamai îşi întoarse capul şocat. Ce naiba, îşi spuse, asta vorbeşte, dar asta parcă-i, seamănă cu, asta mi se pare este…

“Ce ai zis?” aproape strigă Ahmet. “Tu eşti albanezoaică, eşti…? Doamne… în ce hal te-ai…”

Romina se apropie de el cu paşii unei beţive, bărbaţii intraseră în maşini, iar celelalte fete alergau după ei cu strigăte, ca să nu le lase acolo.

"Ia zi, cine sunt! Zi în ce hal m-am!"

Romina parcă turbase. Se opri în faţa lui cu mîinile în talie, ameninţătoare, iar din spate părea aproape ridicolă.

“Nu te-am recunoscut, te-ai schimbat mult…” Ahmet se uită la fardul şters al femeii şi sentimentul leşinului îl cuprinse definitiv.

Ce căcat de limbă mai e şi asta, se întreba Coasta în timp ce se grăbi s-o ia pe Romina de acolo.

“Ia zi, mă, cine sunt!”

“Eşti Romina, fata Xhaferilor…” (nume de familie albaneză)

"Daaa?! Romina Xhaferilor, ai?! Dar acum ce sunt? Aici, acum, ce sunt aici şi acum, zi, mă, rahatule, ce sunt, ai?”

Ahmet abia putea să se mai ţină pe picioare. Faţa fostei vecine îşi pierdea din trăsături.

“Acum eşti… Romina Xhaferilor.”

“Minţi, nenorocitule, acum sunt curvă, sunt tîrfă, şi tu cu siguranţă îţi baţi joc de mine în mintea aia a ta de albanez putrezit.”

“Nu,” începu să spună Ahmet cu voce, căci fără voce îşi spunea da, aşa era, nu era decît o curvă, adică bucăţica de curvă rămasă din ditamai fată frumoasă, delicată, superbă, de altădată, precum şoferul de gunoaie de acum nu era decît o bucăţică de şofer de gunoaie rămas din extraordinarul mecanic de altădată. “Cine a zis că mă gîndeam aşa!? Eu…”

“Mă dispreţuieşti că am ajuns ce am ajuns, ă? |ţi arăt eu ţie onoarea şi nasul în sus, nenorocitule, că dacă eu sunt curvă, tu nu eşti decît un hoţ de haine de curve, deci nu eşti prea departe de mine!”

“Tu eşti curvă, eu nu sunt hoţ.”

Romina îl scuipă pe obraz cu toată puterea. Porni să plece, dar s-a întors din drum înfiorată.

"Nesimţitul ăsta îmi spune curvă. Fetelor, un zdrenţos ca mine, un rahat, îndrăzneşte să-mi spună curvă. Adică vrea să spună că toate suntem la fel, adică la fel cu gunoaiele pe care le adună. Crede că-i mai bun decît noi.”

“Ce-i face-e-em?” ţipă Extaza.

"|l batem mă-ă-ăr!” ţipă Romina.

De data aceasta se uniră cu toţii, victime şi patroni. Cine cu ce putu, cu mîinile, cu pantofii, cu sacii goliţi, cu bucăţi de scaune rupte, cu pietre.

Cînd a ajuns poliţia, Ahmet Lamai zăcea pe pămînt, peste o hartă de sînge şi oase rupte. Un motan şi o pisică se învîrteau în jurul lui, în deplină nepăsare, încercau doar să găsească un locşor bun pentru dragoste. 

Cele patru autoturisme, cu curvele înăuntru, dispăruseră în primăvara zgomotoasă a oraşului. Curvele s-au dat jos în faţa cămăruţei unde trăiau.

Altă dată să vă meargă mai bine, salutară masculii cu ironie. Gia, bolborosi Extaza uitîndu-se la picioarele ei hollywoodiene.